Tudor Vianu (27 decembrie 1897 - 21 mai 1964), un artist cu vocaţia perfecţiunii estetice în cultura română

Written by Prof. Daniel Dejanu on 29 Decembrie 2016.

S-a născut la 27 decembrie 1897 în oraşul dunărean Giurgiu, în familia medicului Alexandru Vianu, intelectual rafinat, şi a Floricăi, femeie instruită, excelentă cunoscătoare a literaturilor germană şi franceză, o fire visătoare, contemplativă şi tolerantă. Fiului i-au fost transmise însuşiri ale ambilor părinţi: spiritul de ordine şi disciplină intelectuală ale tatălui şi dispoziţia poetică a mamei, ceea ce a închegat, în cele din urmă, un om de ştiinţă dublat de un artist, mai exact, un cercetător al artelor. Ciclul gimnazial la Giurgiu (unde în 1911 se întâlneşte cu Dan Barbilian, viitorul poet Ion Barbu), apoi Liceul „Lazăr” din Bucureşti. Aici frecventează cenaclul condus de Ovid Densusianu, fiind copleşit de personalitatea şi ţinuta intelectuală a marelui simbolist. De altminteri, Vianu va colabora, cu poezii, în paginile revistei „Viaţa nouă”. La optsprezece ani devine student al Universităţii din Bucureşti, urmând Facultatea de Litere şi Drept, legând o prietenie strânsă cu Mihail Ralea, student şi el la aceeaşi facutate. Universitatea avea profesori eminenţi: C. Rădulescu-Motru la Psihologie, P.P. Negulescu la Filozofie, Mihail Dragomirescu la Estetică şi literatură română etc. Urmează, după aceea, studiile la Viena, obţinând în 1923 doctoratul în Filozofie, cu o teză despre poetica lui Schiller. Revine în ţară şi începe o prodigioasă activitatea didactică şi gazetărească. Trece prin toate treptele de învăţământ: suplinitor, lector, conferenţiar, profesor titular la cursul de estetică de la Facultatea de Filozofie din Bucureşti (1924), apoi va fi numit director al Teatrului Naţional (1945), dar în 1947 revine la catedră. De remarcat că în anul 1955 va fi numit membru titular al Academiei Române, fiind numit şi Director General al Bibliotecii Academiei. Acceptă şi unele numiri politice, precum ambasador la Belgrad, apoi secretar general al Comisiei naţionale pentru UNESCO. De-a lungul vieţii a fost onorat cu diverse premii naţionale, precum şi cu „Premiul de Stat” (1963) al României. Din păcate, Tudor Vianu s-a stins din viaţă la 21 mai 1964, dar continuă să trăiască prin opera sa deosebit de valoroasă.

Activitate prodigioasă

Începând cu anul 1925, Tudor Vianu scoate la lumină seria cărţilor ce vor îmbogăţi cultura română în domeniul esteticii, stilisticii, istoriei şi criticii literare, privind literatura română sau cea universală. Aş aminti pe cele mai importante: „Masca Timpului” (Schiţe de critică literară, 1926); ”Poezia lui Eminescu” (1930); „Arta şi frumosul” (1931); „Arta actorului” (1932); „Influenţa lui Hegel în cultura română” (1933); ”Idealul clasic al omului” (1934); ”Istoria esteticei de la Kant până azi” (1934); ”Estetica, Vol. I-II” (1934-1936); ”Generaţie şi creaţie” (1936); „Filozofie şi poezie” (1937); „Studii şi portrete literare” (1938); „Studii de filozofie şi de estetică” (1939); „Arta prozatorilor români” (1941); „Curs de stilistică” (1944); „Filozofia culturii” (1944); „Introducere în teoria valorilor” (1942); „Probleme de stil şi artă literară” (1955); „Problemele metaforei şi alte studii de stilistică” (1957); „Dicţionar de maxime comentat” (1962); „Dicţionarul limbii poetice a lui Eminescu” (1968) şi multe altele. În colaborare cu Şerban Cioculescu şi Vladimir Streinu publică „Istoria literaturii române moderne” (1944), în care se ocupă de „Junimea” şi de marii clasici ai celei de a doua jumătăţi a veacului al XIX-lea. De altfel, în literatura română, Tudor Vianu ocupă un loc de onoare în loja marilor critici, alături de Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Nicolae Iorga, Garabet Ibrăileanu, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Vladimir Streinu, Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi alţii. Lectura contribuţiilor lui Tudor Vianu constituie şi va constitui mereu o strălucită pildă de probitate profesională şi elevaţie a spiritului, de adâncime a cugetării şi de înţelepciune. Cartea capitală a lui Vianu rămâne „Arta prozatorilor români”(1941), în realitate o istorie a literaturii române construită pe criterii stilistice, „un îndreptar viu şi permanent al oricărui istoric literar” (cf. Pompiliu Marcea).

Puternică influenţă estetică maioresciană

Dintre monografiile publicate, amintesc: Ion Barbu, Alexandru Odobescu, Anton Pann, Cervantes, Voltaire, Goethe, Schiller, Dostoievski ş.a. A tradus din Goethe, Shakespeare şi alţii. A ilustrat aproape toate ramurile culturii umaniste, iar unele dintre acestea (stilistica, literatura comparată) le-a introdus la noi pentru întâia oară, creând o şcoală care astăzi dă rezultate remarcabile. Profesor de estetică, stilistică, literatură universală şi comparată, Tudor Vianu a rămas pentru generaţii întregi maestrul neegalat al prelegerilor universitare a căror înaltă ţinută intelectuală atrăgea un public imens, dornic de cultură şi elevaţie a spiritului. Deşi n-a fost un discipol direct al lui Maiorescu, aşa cum au fost Mihail Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru sau Simion Mehedinţi, spiritul maiorescian a exercitat şi asupra profesorului Tudor Vianu o puternică influenţă estetică. Se poate susţine chiar că autorul „Esteticii” este cel mai autentic urmaş al spiritualităţii maioresciene, în unele din laturile ei esenţiale, adaptate la noile condiţii istorice ale ţării. În persoana lui Tudor Vianu, ca şi în cea a lui Maiorescu, s-au întâlnit esteticianul şi criticul, teoreticianul abstract şi analistul aplecat asupra concretului. Vedea în Maiorescu „un model de neîntrecut, dar şi ţinta permanentă a năzuinţelor noastre”.

Pe linia sugestiilor avansate de Maiorescu, dar adâncind lucrurile şi extinzând sfera investigaţiilor, Tudor Vianu demonstrează că valorile veritabile realizează performanţa de a fi, în acelaşi timp, naţionale şi universale. Eminescu este comentat în contextul romantismului european, german îndeosebi, cu care este solidar. Iată cum surprinde valorile armoniei eminesciene: „Eminescu este cel dintâi şi a rămas cel mai de seamă poet muzician al literaturii româneşti. De aceea, principala lui contribuţie nu trebuie căutată numai în tezaurul de idei şi de sentimente pe care a izbutit să le exprime, ci şi în armonia proprie cântecului său. Muzica eminesciană este expresia unui torent de forţe lăuntrice care au rupt zăgazurile şi ne târăşte. Seducţia eminesciană este tiranică şi indiscutabilă. Cititorul eminescian are impresia că nu se poate sustrage farmecului care îl învinge. Poetul lucrează asupra lui cu puterile unui magician”. (Istoria literaturii române moderne, 1944). Când Vianu spune: „Eminescu este un călător al drumurilor lungi. Pe sandalele lui stă praful veacurilor”, o asemenea exprimare rămâne, indiscutabil, memorabilă. (M. Eminescu, în Istoria literaturii române moderne). De altfel, Tudor Vianu s-a aplecat cu multă atenţie şi receptivitate şi asupra celorlalţi mari scriitori, clasici sau contemporani lui. Totul este demonstrat cu severitate, fiecare afirmaţie având acoperire ştiinţifică. Ion Creangă este asociat marilor artişti bizantini. Odobescu face parte din familia figurilor tradiţionale ale umanismului. Titu Maiorescu însuşi reprezintă momentul decisiv al asimilării esteticii hegeliene. Octavian Goga este creatorul unei armonii noi, în care capătă expresie artistică graiul oamenilor din Ardeal. Poezia lui Goga este cântec, „muzică distilată din graiul gloatelor”. „Arta lui Sadoveanu este vizionară, pătrunsă de valori ale fanteziei, de subiectivism şi impresionism”. Natura sadoveniană este „poetică, nu picturală”. De fapt, Sadoveanu este „cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre”. Tudor Arghezi este considerat cel mai mare poet român în epoca de după Eminescu, „cel mai de seamă artist contemporan al cuvântului”. Evidenţiază „fecunditatea poeziei argheziene”, „stilizarea artificioasă şi miniaturistică”, fantezia caricaturală, violenţa caracterizării, în general „virtuozitatea stilistică”.

Critic al ideilor literare

Pentru a demonstra adevăratele valori artistice, Tudor Vianu face apel la toate punctele de sprijin: estetice, filozofice, filologice, psihologice, istorice, sociologice etc. solicitând şi arătând multiplele posibilităţi de receptare şi înţelegere a fenomenului artistic. În cercetarea lui Vianu, remarca Eugen Simion, opera apare „ca o arhitectură de simetrii, chiar tehnicile anarhice se disciplinează sub privirea severă a criticului. Căci esenţa artei este, după el, ordinea şi simetria” (Scriitori români de azi, p. 384). Tudor Vianu cere creatorilor să nu mizeze numai pe „sclipirile inspiraţiei”, pentru a reprezenta frumuseţea. Ştie că „în fiecare epocă se nasc atât valori ce trebuie afirmate, cât şi false valori ce trebuie infirmate”. De aceea, „artistului i se cere vigoare, puterea de a-şi domina materialul, de a-l supune formei, de a-l organiza cu stricteţe, pentru a obţine un lucru desăvârşit. Artistul trebuie să fie lucrătorul cel mai sever cu sine însuşi, cel mai zelos în urmărirea perfecţiunii, reprezentantul cel mai tenace al forţelor organizatoare ale lumii” (Filozofie şi artă, 1943). „Idealul operei de artă, spunea Vianu, presupune perfecţiunea, înţeleasă precum puritatea metalului nobil, nealterat, lucrat de mâna meşterului genial”. În concluzie, putem spune că epoca noastră a văzut în Tudor Vianu un profesor învăţat şi demn, un important critic al ideilor literare. Preocuparea sa consecventă de stilistică, de forma operelor artistice, de armonia lor, se înscrie în această „estetică a perfecţiunii” pe care a cultivat-o neîncetat, timp de peste patru decenii, de la înălţimea catedrei universitare şi de la tribuna condeiului său...

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!