Nicolae Labiş (2.XII.1935 - 22.XII.1956), o amintire frumoasă în literatura română...

Written by Prof. Daniel Dejanu on 23 Decembrie 2016.

Ne amintim, din nou, în aceste zile de un tânăr poet a cărui viaţă s-a scurs „ca o fulgerare, scurt şi orbitor, răscolind miresmele pământului”, după cum spunea Tudor Vianu. S-au scurs 60 ani de când „pasărea cu clonţ de rubin s-a răzbunat”, strivindu-i viaţa la numai „douăzeci de ani şi încă unul”... în ziua de 22 decembrie 1956. „Urmele poetului Nicolae Labiş”, căci despre el este vorba, au rămas pentru totdeauna în literatura română ca „o amintire frumoasă”... Opera lui a înflorit, a strălucit prin toate culorile ei, trimiţându-şi departe parfumurile... Zărise lumina vieţii în ziua a doua a lui Undrea, din anul 1935, în familia învăţătorilor Profira şi Eugen Labiş din satul Văleni, com. Poiana Mărului-Mălini, jud. Suceava. Venea pe lume „ca un pui de om, cu sufletul şi înfăţişarea unui pui de căprioară” din pădurile Moldovei, întocmai ca Mihai Eminescu, deschizând asupra lumii ochii mari, catifelaţi, de o cutremurătoare gingăşie şi naivitate. Şi-a făcut studiile primare în clasa mamei sale, învăţătoarea Profira Labiş, apoi cele gimnaziale şi liceale la Fălticeni şi Iaşi, unde la doar 13 ani se remarcă prin activitate poetică. Înfiinţează în liceul ieşean un cenaclu literar şi la 15 ani participă ca delegat la consfătuirea tinerilor scriitori moldoveni. La un concurs naţional de literatură desfăşurat la Iaşi, obţine premiul I şi este selectat pentru Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti (1952-1954). Printre colegii săi „de serie” îi amintim pe Gh. Tomozei, prozatorul argeşean Marin Ioniţă (coleg de grupă, de internat şi chiar de dormitor), pe Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Radu Cosaşu, Florin Mugur, Doina Sălăjan şi alţii. În şcoala de literatură este numit redactor al revistei şapirografiate „Ani de ucenicie”. După absolvirea şcolii, se angajează redactor la „Contemporanul” şi „Gazeta literară”. În anul 1955 se înscrie la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dar n-o termină, fiind victima unui accident de tramvai în anul 1956. Îşi publică primele poezii cu pseudonimul Neculai Mălin, în ziarul sucevean „Zorii noi”. În anul 1951 colaborează la „Iaşul nou”, cu poezia „Fii dârz şi luptă, Nicolae!” În Revista „Viaţa românească”, publică poezia „Gazeta de stradă”, considerată de poet adevăratul său debut literar. În anul morţii publică poemul pentru copii „Puiul de cerb” şi cu puţin timp înainte de tragicul accident publică placheta „Primele iubiri” (1956), apariţia ei fiind considerată cel mai important eveniment literar al anului. După apariţia acestei cărţi, Nicolae Labiş a fost ales membru definitiv al Uniunii Scriitorilor. Multe dintre volumele postume sunt adunate de către prieteni, din opera sa neterminată, dintre care amintim: „Lupta cu inerţia”(1958), „Primele iubiri” (1962), placheta pentru copii „Păcălici şi Tândăleţ” (1963), „Moartea căprioarei” (1964), „Albatrosul ucis” (1966) „Vârsta de bronz” (1971), „Sunt spiritul adâncurilor” (1971). Titlurile ediţiilor postume au fost propuse de editori sau de îngrijitorii acestor ediţii. Biografia poetului se construieşte în timp scurt şi tinde a se defini ca expresie a sensibilităţii unei colectivităţi umane solide, un proces de „învăţare a ţării... cu copaci şi cu cer, cu pălmaş şi cu vită”, precum biografia argheziană din ”Testament”: „Bătăile versului am prins a deprinde/ Nu din cărţi, ci din horă, din danţ,/ Rimele, din bocete şi colinde,/ Din doinele seara cântate pe şanţ.// M-am născut iarna, la Sfântul Andrei/ Când vântu-n amurg şuiera prin ogradă./ Munţii ardeau în polei şi lumini,/ Lupii spulberau scântei din zăpadă”(Începutul). Scris la 18 ani, poemul dramatic „Moartea căprioarei” reprezintă o capodoperă, un simbol al întregii sale poezii, demonstrând măsura talentului şi sensibilităţii lirice din „Primele iubiri”. Poemul cuprinde rememorarea unui episod din copilărie, când, însoţindu-şi tatăl la vânătoare, sensibilitatea copilului este pusă la grea încercare. În timpul foametei din 1946, când „Seceta a ucis orice boare de vânt,/ Soarele s-a topit şi a curs pe pământ,/ A rămas cerul fierbinte şi gol,/ Ciuturile scot din fântână nămol,/ Peste păduri tot mai dese focuri, focuri,/ Dansează sălbatice, satanice jocuri"... spectrul foametei ameninţă ţara Moldovei. „La ceas oprit de lege şi de datini”, tatăl şi fiul pornesc „vânătoarea foametei în Munţii Carpaţi”, împinşi de nevoia şi, mai ales, de împrejurarea că mama este bolnavă, iar sora poetului este „flămândă, bolnavă şi pe moarte”. Ideea morţii îl obsedează. I se pare că „pe zare curge sânge”, că pieptul şi mâinile-i sunt pline de sânge, că „pe-un altar ard ferigi cu flăcări vineţii” şi o puternică dorinţă îi ţâşneşte din inimă: „Vai cum aş vrea să nu mai vii, să nu mai vii,/ Frumoasă jertfă a pădurii mele!”... „Vai, cum doream ca pentru-ntâia oară/ Bătaia puştii tatii să dea greş!” Dorinţa copilului se aseamănă cu ruga Meşterului Manole, dar, ca şi în legendă, puterea destinului este mai mare: „Ea s-arătă săltând şi se opri/ Privind în jur c-un fel de teamă,/ Şi nările-i subţiri înfiorară apa/ Cu cercuri lunecoase de aramă” ... ”Dar văile vuiră!”... Moartea căprioarei este descrisă în versuri de altitudine eminesciană: „... Căzută în genunchi/ Îşi ridicase capul, îl clătina spre stele,/ Îl prăvăli apoi, stârnind pe apă/ Fugare roiuri negre de mărgele”... Cu paşii împleticiţi de remuşcare şi de durere, copilul s-a apropiat de „frumoasa jertfă a pădurii” şi, ca unui om muribund, i-a închis, cu gesturi pioase, „ochii umbroşi, trist străjuiţi de coarne” ... Prin sacrificiul căprioarei, a murit de fapt şi copilăria poetului, precum şi ceva din gingăşia lumii... A fost un sacrificiu care generează viaţă, dorinţa de a trăi: „Ce-i inimă? Mi-e foame ! Vreau să trăiesc şi-aş vrea.../ Tu, iartă-mă, fecioară - tu, căprioara mea!/ Mi-i somn. Ce-nalt îi focul! Şi codrul, ce adânc!/ Plâng. Ce gândeşte tata? Mănânc şi plâng. Mănânc!" (Viaţa românească, 1954). Poezia este scrisă într-un ton fundamental grav, cu accente de doină şi bocet. Legenda Mânăstirii de la Curtea de Argeş şi Balada Meşterului Manole au însemnat valoroase izvoare de inspiraţie pentru poezia "Meşterul", de Nicolae Labiş. Este vorba despre un poem pe tema creatorului de valori artistice: "Meşter valah, azi nume de fântână,/ Crescut din lutul ce l-ai plămădit/ În sprintenă zidire cu trei turle/ Şi ie dantelată de granit,/ Din cântece pierdute până astăzi/ Şi din puterea vântului vânjos/ Ai închegat, cu palme bătucite,/ Minunea de la Argeş mai în jos". Gestul meşterului valah este comparat de către poet cu gestul lui Prometeu, un „Prometeu român, purtând alt mit”. Fântâna sugerează, ca şi în baladă, eternitatea creatorului, prin opera sa: „Fântâna curge-n brazde şi ulcioare,/ Fără odihnă, fără uitare, fără somn”.

Cerul poeziei româneşti s-a întunecat din nou, prin moartea tragică a poetului. Se confirmă ceea ce bănuiam de multă vreme: Nicolae Labiş „a fost asasinat de un agent al Securităţii, care l-a împins între primul şi al doilea vagon al unui tramvai în seara zilei de 9 decembrie 1956, în zona Spitalului Colţea din Bucureşti” - scrie criticul literar Alex Ştefănescu, în articolul „Despre moartea lui Nicolae Labiş”, publicat în Revista „România literară”, nr. 52, din 9 decembrie 2016 (p. 4). Cu coloana vertebrală fracturată, povesteşte Alex Ştefănescu (citând cartea „Hora morţii”, de Portik Imre, publicată în 2005), Nicolae Labiş a fost dus la Spitalul Colţea, apoi mutat la Spitalul de Urgenţă. Acolo, imobilizat în pat, primind vizitele unor prieteni, ale unor admiratori, ale surorii lui, Marga, a dictat ultima sa poezie, în şoaptă, ca o spovedanie, în dimineaţa zilei de 10 decembrie, la câteva ceasuri după accident: „Pasărea cu clonţ de rubin,/ S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat,/ Nu mai pot s-o mângâi,/ M-a strivit/ Pasărea cu clonţ de rubin,// Iar mâine/ Puii păsării cu clonţ de rubin,/ Ciugulind prin ţărână,/ Vor găsi poate/ Urmele poetului Nicolae Labiş/ Care va rămâne o amintire frumoasă”... Aşa cum demonstrează Alex Ştefănescu, „Labiş a fost asasinat pentru că făcea parte dintr-un <<lot>> de tineri anchetaţi de Securitate”, pentru diverse învinuiri. Se spune că „în discuţii particulare cu mai mulţi colegi, el aprobaseră revolta anticomunistă declanşată la 23 octombrie 1956, la Budapesta, încheiată printr-un masacru săvârşit de trupele sovietice de ocupaţie în noaptea de 10-11 noiembrie 1956”. În discuţiile lor s-ar fi propagat şi ideea, precum că o „asemenea mişcare ar trebui organizată şi la Bucureşti”. Puţini ştiu că tânărul poet era un „nonconformist”. Nu respecta riguros disciplina şcolii, a fost pus de mai multe ori în discuţia organizaţiei UTM, pedepsit prin „consemn în şcoală”, apoi chiar dat afară din organizaţie, pentru mai multe fapte, dintre care amintim: introducerea de publicaţii interzise în şcoală; intenţia lui de a-l vizita pe Tudor Arghezi, în perioada când era interzis; cânta în surdină „Trăiască regele”; îl frecventa pe un bătrân anticar care vindea „discret” cărţi interzise etc. „Circumspecţia şi ostilitatea autorităţilor faţă de Nicolae Labiş s-au amplificat în timp, ducând printre altele la acuzaţia lui de viol” (pentru că sărutase o fată pe o bancă, în curtea şcolii!). „În atmosfera de teroare ideologică (spune Alex Ştefănescu), dar şi pe fondul unei invidii viscerale a celor din jur, situaţia poetului se înrăutăţise rapid, el ajungând în scurtă vreme un proscris” (vezi R.L. - „Despre moartea lui Nicolae Labiş”). Cu intenţia de a elucida „misterul morţii lui Nicolae Labiş”, criticul literar Alex Ştefănescu a precizat că lucrează în prezent la o carte în care „va demonstra că a fost vorba de o crimă politică, şi nu de un accident de circulaţie” (R.L. nr. 52, 2016, p. 4).

În cartea sa „Kiseleff nr. 10. Fabrica de scriitori” (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2003”), prozatorul Marin Ioniţă, coleg de dormitor şi de grupă cu Labiş, spunea că poetul era foarte apreciat de toate personalităţile şcolii, printre care Sadoveanu, Tudor Vianu, Geo Bogza, Titus Popovici, Mihai Beniuc şi alţii, dar „fusese pus sub o strictă supraveghere”, dat chiar în grija „directorului politic Coajă” (p. 44), pentru faptul că „ne aducea, procurate pe sub mână, cărţi interzise, pe care le citeam cu lanterna sub pătură” (p. 41); „cade în ispita hrubelor de noapte, bate cârciumile cu prietenii de pahar Imre Portik şi Ştefan Luca şi toţi trei se întorc târziu în noapte chercheliţi şi puşi pe harţă” (p. 47). Dar Sadoveanu se interesa mereu de Labiş. Când nu avea el timp sau nu se afla în şcoală, „îşi trimitea secretarul să afle cum o mai duce şi ce mai scrie Labiş” (p. 60). Oricum, „capcanele îl pândeau la tot pasul”, scrie Marin Ioniţă în cartea amintită, şi până la urmă „monstrul îl va zdrobi definitiv”...

Aşadar, astăzi, se mai scriu încă legende, pe seama lui, un nimb tragic îi învăluie amintirea. Rămâne pentru totdeauna, aşa cum scrie el în „Primele iubiri”, „un curcubeu/ Deasupra lumii sufletului meu./ Izvoarele s-au luminat şi sună/ Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,/ Şi brazii mei vuiesc fără furtună/ Într-un ameţitor, sonor balans,/ În vii vibrează struguri străvezii-/ Cristalurile cântecelor grele-/ Şi stropii scăpărători de melodii/ Ca roua nasc în ierburile mele./ Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt”... (Primele iubiri, în „Gazeta literară”, 1955). Timpul îi va da, probabil, dreptate şi o sclipire şi mai profundă acestui astru ce abia răsărise pe cerul poeziei, cu fruntea de luceferi…

Ţi-a plăcut articolul? Atunci distribuie-l acum şi către prietenii şi partenerii tăi! Îţi mulţumim!