Amintiri din lagărul de la Corbeni

Concitadinul Constantin Raţă este unul dintre puţinii argeşeni care au mâncat pâine în lagărul de prizonieri sovietici de la Corbeni. Născut în anul 1930, într-o familie din localitatea de pe cursul superior al Argeşului, şi-a trăit prima parte a copilăriei alături de fraţii săi, Dumitru şi Gheorghe, în căsuţa situată destul de aproape de biserica ridicată de unul dintre boierii Bucşăneşti spre apusul epocii feudale. Părinţii - Niculaie şi Elena - nu erau printre bogătanii satului şi nu se puteau compara cu boierii din familiile Popescu, Erbaşu ori Mateescu sau cu cele trei surori de la conacul din dealul Corbenilor, Piţurcioaicele, cum erau cunoscute în zonă, dar nici măcar cu popa Feţeanu ori măcar cu un baci cunoscut peste şapte hotare, precum Din Gutui. Asta nu le umbrea însă bucuria de a trăi, munceau în credinţă pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi a asigura astfel viitorul copiilor. Războiul, ca un blestem, le-a răsturnat rosturile ştiute şi l-a îmbogăţit pe Costică Raţă cu o experienţă de viaţă, care l-a maturizat înainte de vreme...
Orfan de război
„Vă ordon, treceţi Prutul!” Puţini locuitori din Corbeni au ascultat la radio în 22 iunie 1941 ordinul şefului statului, gen. Ion Antonescu, dar destule familii au ajuns să aştepte în scurt timp, cu speranţă dublată de teamă, scrisorile celor dragi de pe frontul din răsărit sau înştiinţările că au căzut „pe câmpul de onoare pentru rege şi patrie”. La câteva zile după intrarea României în război, o rupere de nori a adus potop de ape pe Valea Argeşului (după ruperea zăgazurilor de la Capra şi Buda). Furia apelor a ras de pe faţa pământului casele localnicilor de pe lunca râului. Sinistraţii s-au trezit fără agoniseala de-o viaţă, dar n-au fost părăsiţi de stat. Ion Antonescu nu-şi uita legăturile de suflet cu Corbeniul şi a căutat să-i sprijine pe cei aflaţi în suferinţă. O mână de ajutor a dat şi boierul Erbaşu, care a oferit pământ pentru o nouă aşezare, cu biserică şi o şcoală de horticultură, pe un deal unde apa nu putea să mai ajungă.
Niculaie Raţă s-a întors rănit la plămâni de pe front şi s-a stins ca o lumânare, lăsând în urmă o văduvă şi trei copii. Situaţia lor era destul de grea, iar Constantin, fiul cel mare, a căutat posibilitatea de a-şi ajuta mama. Cum potopul de apă distrusese calea ferată cu capăt de linie la Cumpăna, pe care se scurgea la vale aurul verde al pădurilor din munţi, a fost unul din obiectivele prioritare al reconstrucţiei impus de nevoia de lemn şi de interesele proprietarilor. Tânărul Raţă a plecat, deci, într-o bună zi, cu doi prieteni - Nelu Gavrilă (care peste ani avea să fie pilotul lui Ceauşescu) şi cu Ion Gherghinoiu - să lucreze la linia ferată. „Îmi punea mama dimineaţa în traistă doi cartofi, iar acolo mai primeam o zeamă chioară. N-am rezistat decât două săptămâni. Îmi umblau frigurile prin oase, când reci, când fierbinţi. Mama se speriase că-şi va mai adăuga încă un tulpan negru. Dar m-am împotrivit şi am alungat moartea”, mărturisea peste vrea două decenii Constantin Raţă în ziarul „Făclia hidrocentralei” (Organ al Comitetului de partid al Grupului de şantiere şi al Sindicatului Hidrocentralei „16 februarie” Argeş, anul I, nr. 33, de miercuri, 22 august 1962 - redactor şef Dan Biţică).
Viaţa în lagăr
Înaintarea impetuoasă din vara şi toamna anului 1941 a trupelor Axei, conduse de nemţi (între care se regăseau şi cele române), prin stepa rusească, a dus la capturarea unui mare număr de prizonieri sovietici. Printre lagărele construite pentru aceştia, a fost şi cel de la Corbeni -”peste râu” (unde a fost cândva gara, apoi parcul auto al ICH-ului, restaurantul „Mioriţa”, după ce alte inundaţii, prin ‚74 au ras vechea cârciumă cunoscută sub numele „La Tudor”, care fusese confiscată de comunişti prin ‚48). Până în 1944, s-au perindat prin lagăr circa 2.800 prizonieri de război, care au fost folosiţi la construcţia Satului Nou Antoneşti (pe pământurile donate de boierul Erbaşu), a conacului fiului boierului Niculăiţă Popescu, de la Berindeşti, dar şi la alte munci, inclusiv agricole, aducătoare de venituri pentru întreţinerea aşezământului.
Care era situaţia familiei Raţă, în acele vremuri, aflăm din mărturisile concitadinului: „Mama se întreba mereu: ce să mă fac cu tine, Costică?... O ascultam şi vorbele ei mă rodeau ca un ghimpe şi ziua şi noaptea. În acea vreme, la şcoală se formase un fel de internat pentru sărăntoci, care primeau acolo doar mâncare. M-am dus şi eu să termin ultima clasă. În vacanţă, grijulie, conducerea şcolii ne-a trimis în lagărul de pe malul Argeşului ca să muncim şi să ne agonisim astfel hrana. Mama m-a lăsat cu strângere de inimă, temându-se că mă vor mânca ruşii. De mâncat, mâncam la cazan, cu prizonierii, o ciorbă searbădă de mei, făcută cu carne de cal, pe care o mai îmbunătăţeam cu micul troc făcut cu sătenii... Când s-a schimbat comandantul lagărului, prin ‚43, cam la o jumătate de an după ce ajunsesem acolo, condiţiile de viaţă au fost îmbunătăţite substanţial de col. Burcă. Omenia sa avea să-şi dovedească valoarea în toamna lui ‚44...”
Interlocutorul nostru venise la lagăr cu prietenii Gavrilă şi Gherghinoiu. El a intrat pe mâna lui Petru (Piotr), un croitor din Odesa, Gavrilă a mers să înveţe ceasornicăria, iar Gherghinoiu - tâmplăria. Alţi orfani din Corbeni au ajuns fie la atelierul de mecanică, fie la cel de acordeoane, dar au şi învăţat meserii care, unora, le-au fost mai apoi de folos în viaţă. Piotr Ivanovici i s-a lipit de suflet lui Costică, pentru că-l mângâia şi-i vorbea cu blândeţe, ca un frate mai mare sau ca tatăl pe care-l pierduse.
„Mama m-a dat jos din trenul de Odesa...”
Constantin Raţă zâmbeşte amintirilor, în care regăseşte multe momente înduioşătoare, începând cu prima cămaşă cusută la maşină, cu primul pantalon călcat sau cu papucii confecţionaţi din resturi, pe care-i ascundea în sân, ca să-i schimbe la consăteni pentru câteva ouă, ţuică, brânză ori ceva tutun pentru Piotr şi camarazii săi. De obicei, ţuica o confiscau gardienii de la poartă, care „închideau ochii” interesat la „contrabanda” făcută între lagăr şi sat. De neuitat au rămas însă serile în care prizonierii cântau melancolic, în cor, pe mai multe voci, dorul pustietor de stepele de acasă, de iubite, mame şi copii sau pur şi simplu de pădurile albe de mesteceni, de adierile vântului care făceau ierburile şi lanurile să danseze sub imensitatea cerului, de curgerea Volgăi sau Donului ori Dumnezeu mai ştie de ce... La prizonieri, micuţul Raţă, care se maturiza înainte de vreme, admira tăria de caracter şi solidaritatea dovedită de sovietici în mai multe ocazii: „Din când în când veneau nemţii în control şi făceau mare scandal pe condiţiile prea bune oferite de col. Burcă prizonierilor de război. Odată au vrut să afle cine era în legătură radio cu ai lor, căci la Corbeni n-a fost vreun bombardament sovietic sau al aliaţilor şi i-au ţinut ore în şir în frig, dezbrăcaţi, dar n-au scos o vorbă de la ei. Poate nici nu aveau ce să afle... Oricum, spre sfârşitul verii lui ‚44, după ce s-a spart frontul la Iaşi şi s-a auzit de armistiţiu, paza la lagăr a slăbit, prizonierii umblau prin sat, femeile se ascundeau de frica lor, dar apoi a venit o comisie sovietică, le-a făcut apelul, a cercetat modul în care fuseseră trataţi şi apoi i-a pregătit de plecare. Col. Burcă a fost felicitat pentru atitudinea adoptată şi s-a dat ordin să nu-i fie clintit un fir de păr. M-am bucurat, că mă împrietenisem cu fiu-său, mergeam amândoi la peşte sau la furat de cireşe, ne luam cu una, cu alta, încât uitam de timp de nu mai ajungea ăla micu’ acasă, la masă. Când a dibuit ce se întâmpla, tată-său a venit la noi la poartă, de s-a şi speriat mama când l-a văzut şi i-a zis să-mi spună că-mi ordonă ca la prânz să fiu cu băiatul lui la conacul Piţurcioaicelor, unde stătea, ca să luăm masa. M-am conformat... Am auzit, de asemenea, că şi boierul Nicu Popescu, pentru că se purtase bine cu cei care-i construiseră casa, asigurându-le mâncare bună, hrană şi chiar ceva băutură cât au muncit pentru el, ar fi fost avertizat să-i spună boierului Niculăiţă să fugă, că i se pusese gând rău, pentru că fusese ceva mai aspru cu prizonierii. La fel, ca şi col. Burcă, satul n-a avut ceva de suferit, deşi muriseră cam 800 prizonieri, care fuseseră însă înmormântaţi creştineşte în cimitirul de la Oeşti. Petru, prietenul meu sovietic, a vrut să mă ia cu el la Odesa, zicea că mă va face un cumnat şi nu mai ştiu cum m-a încântat de m-am suit în tren. Habar n-am cum de-a auzit mama, dar a venit la gară plângând şi smulgându-şi părul din cap că mă pierdea. În clipa aceea, când am văzut-o, parcă s-a rupt ceva în mine, ducându-se pe pustii dorul de ducă şi aventură: vedeam într-o parte faţa ei, atât de dragă, atunci schimonosită de plâns şi în cealaltă, pe-a lui Petre - calmă, puţin îngândurată - aşa că am coborât din vagon, rămânând pe loc până când a plecat trenul, salutându-l cu batista pe care o fluturam oarecum absent...”
Viaţa şi-a urmat cursul, Costică Raţă n-a practicat prea mult croitoria, a lucrat în mai multe locuri, inclusiv la hidrocentrala de pe Argeş, apoi a veni la Electroargeş, de unde s-a şi pensionat, după ani şi ani de muncă. Retras la odihnă, rememorează întâmplări vechi, care poate ar merita o carte - spune dumnealui cu un zâmbet adresat mai degrabă viitorului decât trecutului. Nu de alta, dar de la Corbeni îşi trăgea rădăcinile şi unul dintre foştii piloţi ai regelui Mihai, Fănică Mateescu, asasinat de legionari, care avea casa boierească a familiei aproape de aceea a lui Erbaşu, în care a funcţionat ani la rând primăria comunei, iar pe acele meleaguri trecuse şi Ion Antonescu, în vizita pe care a făcut-o în timpul războiului la stâna din munte a lui Manolescu, din Turburea. Nici nu bănuia atunci şeful statului ce-i rezerva destinul sau că soţia sa, Miţa, avea să facă puşcărie comunistă cu una dintre membrele familiei baciului care-l găzduia, (condamnată pentru sprijinul dat grupurilor de rezistenţă antibolşevică de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş). Dar astea sunt alte istorii adevărate, asupra cărora, vom reveni cu altă ocazie...

Pin It